Recenzie la cartea „Omul în căutarea sensului vieții”

„Omul în căutarea sensului vieții”, de Viktor Emil Frankl, este o carte de tip „grenadă”: unde o arunci, acolo explodează și lasă o urmă…

Numai prin citirea titlului, omul, din instinct, hotărăște să pună mâna pe carte sau să dea un click pentru a vedea ce fel de carte este din pricina vieții care e în așa fel decorată încât fiecare om ajunge la întrebarea „Care-i sensul vieții?”. Așa se formează cărțile de tip best seller: neapărat cu un titlu bun. Cartea are succes și datorită conținutului, mai ales că autorul a inventat și a scris despre logoterapie (tehnică psihoterapeutică).

Încă de la începutul cărții vei observa că autorul te pregătește (psihic) pentru ce urmează să îți arate, te încurajează, te pune în temă cu ororile care s-au făcut în lagărele de concentrare din timpul Holocaustului, dar mai mult decât atât, îți scoate în evidență puterea suferinței și cât de rezistent e omul la tortură.

Cartea este împărțită în două părți (fără prefață, pledoarie, postfață), în prima parte e relatată experiența autorului (prin ochii lui de analist) din lagărele de concentrare, iar în a doua parte e prezentată logoterapia. Practic, în prima parte își face temele pentru a dezvolta un concept inovator. Reține: numai din suferință se nasc adevăratele invenții…

Cum poate rezista omul la suferință?

Dacă omul poate să răspundă la întrebarea „De ce să trăiesc?”, atunci va trece de orice obstacol. E ceva normal ca să fii provocat în a conștientiza sensul vieții, fiindcă e unul propriu pentru fiecare om, dar odată găsit, ai nevoie de motivație. Omul fără motivație e ca duritatea unui strop de apă, adică…

Pentru că nu îți poți alege (întotdeauna) „cadourile” de la viață, ci doar modul în care te raportezi la greutatea lor, autorul prezintă tipurile de om care ies la iveală după ce întâmpină tortura din plin.

Pe scurt, Viktor Emil Frankl, după ce analizează viața sa și a altora în timpul petrecut în lagărele de concentrare, observă că omul, pentru a fi motivat să își târască viața, ca mai apoi să spere că va scăpa cândva cu viață, are nevoie de voință; de la cel mai banal exemplu, că vrea să mănânce un anumit fel de mâncare sau că vrea să își vopsească gardul până la cele mai serioase motive cum ar fi revederea celor dragi. Voința este o componentă a iubirii, iar fără iubire motivația e fragedă și cade la prima strigare.

O altă componentă a iubirii este curajul, acea formă de curaj prin care îți dezvolți simțul umorului și te amuzi de cele mai cumplite momente din viață. A stăpâni arta umorului când mor oameni pe lângă tine, când tu însuți/însăți ești chinuit(ă) până în măduva oaselor (durere de leșin…) și decorul este complet negru, înseamnă putere. Atunci poți să afirmi că le-ai văzut/trăit pe toate, iar viața ta va merge ca pe tobogan, trăiești cu ușurință, nu mai trebuie să te chinui să urci… Bine-bine, nu te amuza că mor oamenii, n-are rost să fii crud. Am fost la cinema să văd filmul JOKER (2019) și am realizat instant la o scenă în care personajul principal a primit ca oaspeți doi oameni, un pitic și unul mai mare, când l-a omorât pe cel mare cu un cuțit și s-a jucat psihologic cu piticul, că între normalitate și nebunie e doar un fir de ață. Cum să te amuzi când privești un om care e omorât? Cum să râzi în hohote când sângele țâșnește ca la o fântână arteziană? Se pare că simplu și cu poftă… Lumea din sală a început să râdă mai ceva ca la glumele lui Doru Octavian Dumitru (cele din 2000). Cum să râzi copios la o scenă horror? Cine a gândit acea scenă este genial de nebun, dar totuși genial… Umorul în fața necazului trebuie să fie unul fin și inocent, nu dăunător și violent. „Tu trăiești viața sau viața te trăiește pe tine?”

Care este sensul suferinței?

Dacă găsești sensul suferinței, atunci termenul de „suferință” se va schimba în „necesitate”. Totul pleacă de la cap, de la modul în care te raportezi la evenimentele ce se petrec în viața ta… De cele mai multe ori nu contează ceea ce simți, ci contează ceea ce trebuie să faci. La un moment dat, iubirea nu mai avansează prin simț, ci prin sacrificiu de „totul sau nimic” sau „acum ori niciodată”; nu aștepta să vezi dacă simți să salvezi pe cineva de la moarte, acționează! Timpul aleargă…

Mulți oameni se plâng de greutăți și, totuși, continuă să trăiască cu ele. De ce? E simplu: cu cât porți o greutate mai mult timp, cu atât mai mult te obișnuiești cu ea și la un moment dat ți se va părea ușoară și normală. Așa au reușit cei din lagăre să trăiască, răul suferit l-au transformat în normalitate. Un exemplu mai normal este cel care face „sală”. După o anumită perioadă nu va mai ridica aceleași greutăți pentru că i se vor părea ușoare, se obișnuiește să ridice haltere de 40 de kg și va începe să le ridice pe cele de 45 de kg și tot așa… La bine, omul își pune singur greutăți… Oricum, o viață fără probleme de rezolvat e seacă…

Concluzie

Recomand cartea „Omul în căutarea sensului vieții”, mai ales pe autorul Viktor Emil Frankl. Mie mi-a plăcut modul de gândire și felul smerit în care a prezentat suferința umană prin ochii săi de analist. Oricât de chinuit ar fi omul, tot mai rămâne o formă de umanitate în el… Filosofia de viață a autorului este una de la care orice om are ce învăța.

Spor la citit!

Mulțumesc pentru simplul fapt că ți-ai făcut timp să citești articolul! Dacă vrei, poți susține blogul cu o donație lunară:
Distribuie și altora:
Aboneză-te
Primește notificări pentru
guest
0 Comentarii
Inline Feedbacks
Vezi toate comentariile
TOP