Rușinea ca onoare

Rușinea ca onoare

Cum poate rușinea să fie o onoare? Ai auzit pe cineva care să afirme faptul că este onorat de rușinea sa? Dă-mi voie să-ți răspund la prima întrebare, iar la a doua îmi răspunzi tu…

Seria asta a rușinii nu o fac de rușine, nici de rușinea rușinii și nici de nerușinarea rușinării rușinii… O scriu doar ca exercițiu (intelectual) prin care-mi propun să rezolv probleme ciudate. Probleme complexe am mai rezolvat, dar la chestii ciudate nu m-am băgat…

Cum vreau să abordez fiecare din cele 8 articole rămase? Din două perspective, una bună și una rea. Poate zici că nu-i corect cum mă joc și că mă alătur ambelor tabere și că nu e normal să fiu neutru în păreri, convingeri sau idei… Dacă lingura se folosește la supă, furculița și cuțitul la carne, lingurița la desert, paharul pentru apă, toporul la spart lemne și așa mai departe, atunci cred că există și metode variate prin care se pot aborda anumite subiecte. Cred că mi-ar fi rușine să abordez orice temă posibilă și imposibilă folosindu-mă de propriul concept filosofic pentru a explica o temă din trei în trei în trei. Deci n-are rost să iau o temă, să o împart în trei piloni, apoi fiecare pilon să-l ramific în trei părți și în final, fiecare parte să o sparg în trei bucăți… Mi-ar fi rușine de onoarea rușinii mele.

Rușinea în sine este o problemă. Se poate rezolva? Nu tot timpul, nu de către oricine, nu oricând, oriunde sau oricum, dar, teoretic, orice problemă poate fi abordată cu o analiză și în final cu un răspuns (fără să conteze inițial dacă e corect sau greșit).

Dacă-ți scriu ceva în paragraful ăsta, rămâne între noi, da? Bun. O problemă, nu contează natura ei sau domeniul, fie o problemă a vieții, fie o problemă de matematică, totdeauna va avea oameni care doresc să o cucerească. De ce? Întotdeuna vor exista oameni care vor crede că rezolvarea lor este corectă, întotdeauna vor exista oameni care speră să rezolve problema sau măcar cineva să rezolve problema respectivă și întotdeauna va exista o nouă generație care se va ocupa de aceleași probleme nerezolvate (sau rezolvate, fie parțial, fie complet). De ce nu lasă omenirea problemele și de ce problemele nu lasă omenirea în pace? Cel mai bun răspuns ar fi „din dragoste”. Deci, o problemă totdeauna e așteptată să fie luată la rost de credință, speranță (nădejde) și dragoste. Sper că înțelegi cât de cât ideea… Rămâne între noi, bine? Poți să distribui articolul și altora, dar să le zici să nu citească paragraful cinci. Mulțumesc! E onoarea mea!

Ce faci cu un copil care este rușinos? Păi dacă-l vezi că se ascunde după tine și că este rușinat, poate că îl iei în brațe o dată, de două ori, dar la un moment dat te simți stânjenit și te-ntrebi „Oare pe cine seamănă așa rușinos?”. De ce un copil este rușinos? Ce onoare poate fi în rușinea unui copil? De onoare nu poate fi vorba, dar există o onoare a inocenței de copil. Și atunci a cui este onoarea rușinii? A părintelui…

Numai cei care sunt părinți știu prin câte feluri de rușini au trecut pentru copiii lor. Probabil că nici nu le-a trecut prin cap tipurile de prostii pe care ar fi capabil copilul lor să le facă… Ce face un părinte în astfel de situații nefavorabile pentru copiii lor? Se rușinează. Ce tip de rușine e asta? Una de onoare. Cum și de ce?

Părinte devii, nu te naști. Fac o precizare: nu sunt părinte, dar pot aborda și astfel de subiecte în mod obiectiv… Dacă un copil face prostii, cum se simt părinții copilului? Rușinați. De ce? Pentru că le pasă și își dau seama că nu e bună direcția pe care se află copilul. Ce tip de rușine e asta? Una de onoare sau mai bine zis, onorabilă. Hai totuși să nu intru în multe detalii acum (ci după ce am copii… glumesc…), dar când un copil o ia pe căi lăturalnice, primii acuzați sunt părinții, primii care suferă sunt părinții, primii care se consumă sunt părinții, primii rușinați sunt părinții. Asta denotă maturitate din partea părinților, iar ca „premiu”, primesc rușinea ca onoare împachetată în zeci și sute de reproșuri. Frumos, nu-i așa? „Dacă te iei după gura lumii rămâi sărac și prost”, zicea cineva… Sfatul meu? Când nu mai poți să faci nimic pentru copilul tău ca părinte, atunci trebuie neapărat să te rogi! Cui? Lui Dumnezeu! El știe ce înseamnă rușinea ca onoare!

Ce zici de jertfa Domnului Iisus Hristos? Câtă batjocură, umilință și suferință a îndurat Dumnezeu Tatăl pentru Fiul Său? Oare nu L-a durut pe Dumnezeu faptul că Fiul Său, cât timp era pe pământ, a fost „disprețuit și părăsit de oameni, om al durerii și obișnuit cu suferința”? Păi dacă vrei să faci un bine oamenilor și îți trimiți copilul să-i ajute, iar ei își bat joc de el, ce faci ca părinte? Parcă-ți vine să mergi acolo, să le „mulțumești cu mână largă” și să-ți iei copilul imediat… Dumnezeu a avut un plan mai mare decât poate gândi omul! L-a trimis pe Fiul Său pentru a răscumpăra întreaga omenire „pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică”! Mare taină!

În cazul ăsta cu jertfa Domnului Iisus Hristos, ce fel de onoare a avut Dumnezeu Tatăl? Dar Dumnezeu Fiul? Cu siguranță că au luat rușinea ca onoare… De ce cred asta? Păi au dus planul până la capăt, nu s-au dat la o parte, nu au renunțat, și-au dat Cuvântul de onoare și au îndeplinit totul întocmai după cum a fost scris (și zis). Câți oameni cunoști care au un cuvânt de onoare? Din moment ce Domnul Iisus Hristos nu s-a dat bătut nici chiar atunci când a fost răstignit pe cruce, înseamnă că merită toată onoarea pentru demnitatea de care a dat dovadă.

Oare nu putea Dumnezeu Tatăl să intervină și să-și salveze Fiul? Putea oricând, dar n-a făcut-o. De ce? Și-a dat Fiul și a dat dreptul „tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu”. Ce e și mai fascinant este faptul că Fiul a înviat a treia zi după Scripturi, iar Dumnezeu a câștigat la faza asta alți fii (și fiice), nu doar recuperarea Fiului.

Rușinea ca onoare se poate găsi în mai multe domenii, nu doar în familie sau în relația cu Dumnezeu, ci și la locul de muncă, în relația cu vecinii, cu străinii sau mai ales cu cei care îți fac o nedreptate. Este o mare onoare să învingi răul prin bine! Ce zici de părintele ăla care se rușinează și nu-și apără deloc copilul? Bun, nu trebuie să-l apere neapărat, dar nici să se dezică de el… Ce-ar fi fost ca Dumnezeu Tatăl să nu-L mai fi acceptat pe Dumnezeu Fiul (Domnul Iisus Hristos) doar pentru că lumea nu L-a primit ca pe un Împărat și L-a batjocorit în ultimul hal? Păi dacă Dumnezeu nu s-a luat după gura și faptele lumii, atunci tu, ca om, cum trebuie să te raportezi la rușine când e vorba de cei dragi? Dar ce onoare ai ca să îți însușești rușinea unui apropiat sau a unui străin? Asta vedem în articolele viitoare de la seria rușinii…

Articolul următor va apărea în 20 martie, la ora 19:00, și va avea titlul: Rușinea ca putere.

Până atunci, mai gândește-te dacă rușinea e bună sau rea. Concluzia asta o trag în ultimul articol, în 18 septembrie, 2023, sper…


Sursă imagine: Gvantsa Javakhishvili on Unsplash


Vezi și

01/16/2023 – Rușinea
03/20/2023 – Rușinea ca putere
04/17/2023 – Rușinea ca țintire
05/15/2023 – Rușinea ca iertare
06/19/2023 – Rușinea ca ușurare
07/17/2023 – Rușinea ca navigare
08/21/2023 – Rușinea ca educare
09/30/2023 – Rușinea ca opțiune

Mulțumesc pentru simplul fapt că ți-ai făcut timp să citești articolul! Dacă vrei, poți susține blogul cu o donație lunară:
Become a patron at Patreon!
Distribuie și altora:
Abonează-te
Primește notificări pentru
guest
0 Comentarii
Cele mai vechi
Cele mai proaspete Cele mai votate
Inline Feedbacks
Vezi toate comentariile