Urăște păcatul, iubește păcătosul!
Poți urî păcatul? Cu siguranță… Dar oare poți iubi păcătosul? Cu siguranță faci deja lucrul acesta… Cum? Îți demonstrez cum…
E foarte ușor să urăști păcatul. De ce? Orice lucru rău pare ușor de disprețuit, mai ales când este în defavoarea ta. Dacă ești într-o gașcă de prieteni, atunci e amuzant să faci mișto de o persoană în vârstă de 80 de ani. Dar dacă tu ești persoana de 80 de ani? Chiar și miștocarii își dau seama că ceea ce fac nu e bine. De ce continuă să facă răul? N-au minte.
Păcatul este ceva evident. Dacă citești cu atenție cele 10 porunci din Exodul 20, ai să observi că 8 din cele 10 încep cu structura „Să nu…”. Ce înseamnă asta? Un lucru evident: păcatul e lipit de natura umană, iar Dumnezeu ți-a spus ce să nu (mai) faci. Un copil de 2 ani știe să mintă în mod natural. Ce faci cu el? Îi spui să nu mai mintă…
Dacă păcatul este evident și ușor de disprețuit sau de condamnat, atunci ce facem cu iubirea păcătosului? Cum să iubești pe nenorocitul (sau „aiurita”) care ți-a produs atâta pagubă? Cum să fii și prieten cu un astfel de specimen uman? Dar cum să ai gânduri de pace, darămite de iubire? Știi și tu că cei mai buni dușmani pot să fie cei mai buni prieteni (sau invers), deci nu îți scriu ceva nou…
Poate ți se pare absurd să dau acum exemplu 1 Corinteni 13 și să aduc în discuție dragostea… Și mie mi se pare că nu-i cazul… Vin cu altceva…
Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. (Matei 22:39b)
Poți să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți? Păi acum nu-ți cere nimeni să te pui să-l speli, să-l îmbraci, să-i dai de mâncare, să-i dai bani (în fiecare zi) și să faci totul pentru el… Deși în unele cazuri speciale e chiar indicat să faci asta…
Aici apare o altă problemă: te iubești pe tine însuți/însăți? Eu nu sunt narcisist, mă uit în oglindă mai mult de câteva secunde doar când plec de acasă (glumesc… ) și n-am cea mai bună părere despre mine în multe privințe. Cred că nu merit niciun favor și cred că merit să fiu pedepsit atunci când greșesc. Mai mult de-atât, nu-mi place de mine în multe momente și nu cred că merit să fiu persoana potrivită la timpul potrivit… Cu o așa descriere, cred că aproapele meu ar fugi de mine…
Dar stai un pic! Cunosc un om care urăște păcatul și în același timp poate iubi păcătosul… Știi cine este? Eu. Da… Pot urî păcatele mele până la marginile pământului și înapoi. Gândurile din trecut sau momentele în care am păcătuit ca un animal reprezintă ceva scârbos și de disprețuit pentru mine. Firea mea „cu de toate” (ca o șaorma), o disprețuiesc și îi dau bătaie de câte ori am ocazia… Și totuși, țin la mine, mă iubesc, am grijă de mine, caut să-mi fac bine și să mă gândesc la un viitor și o nădejde (cu mine). Practic, toate urâciunile pe care le-am făcut nu m-au oprit să am grijă de mine… Asta înseamnă o minte înnoită în Hristos, când știi că ești mântuit (salvat, iertat) prin har. Și uite-așa ți-am demonstrat că și tu iubești păcătosul, nu doar eu…
Și tu ești un păcătos… Asta înseamnă că e sfârșitul lumii și nu mai ai grijă de tine? Ce-ar fi să nu mai mănânci pentru că ai păcătuit azi-dimineață? Ce-ar fi să nu mai ieși din casă o lună pentru că ai mințit acum două zile? Nu vreau să aduc în discuție chestiunile radicale (care ar putea fi bune în astfel de situații), ci mai bine cauți cumva soluții la probleme. Dumnezeu nu dorește moartea păcătosului!
„Doresc Eu moartea păcătosului?”, zice Domnul Dumnezeu. „Nu doresc Eu mai degrabă ca el să se întoarcă de pe căile lui și să trăiască?” (Ezechiel 18:23)
Spune-le: ‘Pe viața Mea’, zice Domnul Dumnzeu, ‘că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui și să trăiască.’ (Ezechiel 33:11a)
Tu deja iubești păcătosul (pe tine). Nu uita să urăști păcatul (să te lepezi complet de păcat)!
Sursă imagine: Fallon Michael on Unsplash
