Fii mulțumitor!
Când totul merge bine
E ceva normal ca atunci când îți merge bine (în toate domeniile vieții) să fii mulțumitor și să fii plin de bucurie. Când orice lucru îți iese „ca la carte” și totul îți este aliniat la poloboc, ajungi la un moment dat să ți se pară ceva normal și crezi că e dreptul tău să-ți fie bine. E adevărat, clipele de bucurie în raport cu celelalte sunt mai puține și când prinzi astfel de momente nu te lași până nu savurezi și ultimul strop de veselie…
Imaginează-ți că ești un pom care tocmai ce a înflorit, plin de ramuri roditoare, sănătos și bogat… E normal să fii mulțumitor, poate că la început ești copleșit, mai ales atunci când lumea te aplaudă și te apreciază pentru roadele gustoase și hrănitoare pe care le ai/dai.
E frumos, e plăcut, e bine… Lucrul acesta „se observă de la o poștă”, dar acel elan scade cu timpul și bucuria parcă se consumă, astfel că intri într-o stare mai puțin plăcută…
Când totul „se strică”
La un moment dat sau mai tot timpul (depinde de om…), apare suferința. Exact prietena de care se dezice toată lumea, pe care oricine o trimite la plimbare și o refuză ori de câte ori are ocazia. Să știi că suferința e foarte loială, are răbdare, știe cum să te ajute (cu dureri), își dă interesul și face tot ce poate… Interesant? Totuși, suferința e groaznică, afonă, te-ajută cu două mâini stângi și când vorbește parcă zbiară…
După acel moment când ești aplaudat datorită roadelor tale îmbucurătoare, tu (ca pom), ești luat de către Dumnezeu și pus pe stâncă. Uită-te la un copil mic atunci când e luat în brațe fix în momentul în care s-a obișnuit cu mediul din jurul lui și îi place ceea ce face… Urlă copilașul? Categoric… Așa e și cu pomul (cu tine). Nu ești chiar luat în brațe. De ce? Fiindcă trebuie să fii smuls. Doare? …
Dumnezeu are un plan cu tine. De ce? Nu știu. El te vrea pe stâncă, te pune acolo și începe o suferință teribilă din pricina faptului că tu (ca pom) trebuie să prinzi rădăcini, iar stânca nu e ca pământul. Nu oricum poți săpa în stâncă. Nu oricum poți să-ți adâncești rădăcina în stâncă. E nevoie de timp, e nevoie de răbdare, e nevoie de efort, practic, e nevoie de suferință. Totuși, de ce? Pe stâncă e plăcut să urci doar după o drumeție, ca mod de relaxare, dar să nu stai mult pentru că acolo e frig, bate vântul din toate direcțiile, nu găsești o urmă comestibilă de vegetație, atât doar că ai o priveliște de ansamblu cu care îți poți clăti ochii. Ei bine, Dumnezeu are un plan cu tine. Dumnezeu a creat omul nu ca să fie sclav, ci ca să fie rege, nu ca să trăiască o viață de nimic, fie ea și de suferință, ci ca să trăiască prin excelență, fie ea și cu suferință. Prin suferință îți dezvolți caracterul, crești (fără să vrei), te dezvolți într-un mod rapid și automat. Nu e dorința omului ca să fie puternic, să ajungă cineva în viață? Să știi că acea dorință se împlinește…
Odată ajuns ancorat în stâncă ești un reper pentru ceilalți, un ajutor, un exemplu. În plus, tu, ca pom ancorat în stâncă oprești orice bolovan care ar putea să cadă de pe stâncă pe cei aflați la poalele muntelui. Dacă ajuți pe altul o singură dată, te ajuți pe tine de două ori…
Concluzie
Fii mulțumitor, cât poate dura și suferința? Dar oare cât poate dura și bucuria?
Imaginează-ți suferința ca pe o descriere cu toate datele problemei. Ce rol au problemele? Să fie rezolvate, cred… E greu? A doua oară e mai ușor… Nu te încurajez să fii bucuros când ești în suferință, e departe de mine acel gând; n-am scris prima parte din Proverbe 17:22… Pot doar să-ți scriu că a fi mulțumitor în suferință e ca un leac, ca un medicament cu eficiență maximă…
Mulțumiți totdeauna lui Dumnezeu Tatăl pentru toate lucrurile în Numele Domnului nostru Iisus Hristos. (Efeseni 5:20)
Bucurați-vă în nădejde. Fiți răbdători în necaz. Stăruiți în rugăciune. (Romani 12:12)
#FiiMulțumitor!
