Știință, ființă și conștiință
Ce este știința? Un studiu pe care îl adoptă o ființă, întâi la nivel de conștiință, apoi prin dorință, la nivel de cerință, iar în final, o chibzuință. Ce face știința? Îți oferă două verdicte: umilința și pocăința. Nu intru în detalii acum…
Știința se referă la cunoaștere. Nu-i așa că e fascinant să cunoști? Verbul „a cunoaște” te ține de multe ori cu inima trează… Curiozitatea, efortul și timpul alocat înțelegerii unui subiect anume se numește „învățare”. Cunoașterea are loc prin învățare.
Pentru că sunt de la prima tinerețe pasionat de cunoaștere, am dezvoltat o formulă destul de atipică a cunoașterii pe care o găsești în articolul de AICI.
Până va ajunge formula asta să fie vestită prin aule universitare, mă rezum să o folosesc în scrierile mele… Eu, ca om, pentru a cunoaște ceva am nevoie de trei lucruri, și anume, să percep, să înțeleg și apoi să pricep. Toate verbele astea mă îndeamnă la acțiune. Nu e nimic complicat, ci totul ține de o așezare a ideilor.
Perceperea vine pe bază de experiență. Dar dacă n-am mai avut o experiență anterioară? Dacă nici măcar n-am mai avut o experiență relativ asemănătoare? Nu trec mai departe ca să înțeleg ceva ce nu pot percepe… Aici intervin ipotezele. Matematica se bazează mult pe filosofie. Informatica se bazează și mai mult pe filosofie combinată cu psihologie.
Ipoteza mea poate fi greșită. Cum aflu asta? Dacă percep ceva printr-o ipoteză greșită și merg mai departe cu certitudinea că am înțeles subiectul, nu rămâne decât faza finală ca să pricep rezultatul. A ieșit ce a trebuit în mod teoretic? Dacă da, atunci ipoteza a fost bună. Dacă nu, atunci ceva s-a pierdut pe drum și ipoteza e amenințată de altele mai înarmate…
E foarte important modul cum abordezi o situație. Probabil zici că mă refer doar la nivel teoretic și pot să-ți dau dreptate. Dar dacă mă pui la masă și-mi dai timp câteva ore, îți pot face o analiză pură pe baza verbelor „a percepe”, „a înțelege” și „a pricepe” cu privire la orice vrei sau orice vrei pentru a scoate în evidență faptul că tu cunoști ceva sau că eu cunosc ceva sau că există cunoașterea etc. Variante sunt destule, mă ocup eu de creativitate, iar tu de $$$. Glumesc…
Ce este ființa? Bine, nu întreb așa ceva. E ciudat să te întrebi ce ești. Animalele nu se întreabă de ce sunt animale sau cine știe?! Omul se mai întreabă, câteodată… Oare ce este o ființă?
De unde acest gând pentru cunoașterea de sine? Din conștiință…
Ce este conștiința? E cumva un rege leneș, care stă pe tron și dă directive la nivel de subconștient, conștient și inconștient? Cică mai există și supraconștient, dar în prima mea carte nu abordez nimic „supra”.
Conștiința e termometrul inimii. Cum așa? Nu știu, uite-așa… De ce ai mustrări de conștiință? De ce ai regrete? De ce ai stări de neliniște? De ce ești supărat? De ești în depresie? Dar de ce ești fericit? Fii fericit, nicio problemă!
Știința, ființa și conștiința formează un triunghi al cunoașterii. Probabil, de fapt, sigur, voi trece la un alt nivel după ce scot cartea „Cunoașterea: blestem sau binecuvântare?”, și voi aborda subiecte care au baza în cunoaștere.
Știința e făcută de om. Ideea se naște în minte. Ca ideea să iasă la suprafață ai nevoie de un oarecare curaj înzestrat cu dorință, apoi de voință și neapărat de acțiune. Dar acțiunea se face pe baza unui plan, iar planul trebuie cizelat. Fără ființă nu poți să faci știință. Fără conștiință nu ești ființă. Fără știință n-ai conștiință, adică ești gol și nu gândești. Orice om viu gândește.
Nu sunt adeptul teoriei, chiar dacă o pot crea. O prefer doar pentru că știu faptul că cu cât e mai mare baza teoretică (adică a cunoașterii), cu atât mai mare poate fi muntele inovației.
Așadar, știința coexistă cu ființa pentru că ființa are conștiință, deci e om, trăiește și astfel se arată cunoașterea, fie bună, fie rea…
Sursă imagine: Moritz Kindler on Unsplash
